Mi-e dor de vremea când mă alintai
şi îmi spuneai poveşti cu zei,
Mi-e dor să mă mai strângi în braţe
şi să mă joc cu părul tău,
atât de negru şi de lung.
Mi-e dor să mă mai chemi să gust din pâinea
dospită-n trupul tău.
Mi-e dor ca suflul tău divin,
să-mi cânte şi să-mi râdă iar la ureche.
Mi-e dor să tot mai pot să desenez culoarea ta
pe nesfârşita pânză albastră.
Mi-e dor să pot să cânt din nou,
de-ntăinuitul tău mister
ce se ascunde-n ochii tăi.
Mi-e dor să alerg şi să mă speli
cu roua ta de dimineaţă.
Mi-e dor să te îmbrăţişez,
şi să adorm în poala ta
şi tu să-mi spui poveşti cu zei,
poveşti cu demoni,
poveşti cu oameni.
