Se spunea odată că universul muritor
Cu milioanele-I de galaxii ce se nasc
Şi mor în fiece zi,
Cu milioanele-I de civilizaţii
Ce trăiesc prin dansul Zeiţei, al urcării şi căderii,
Cu nesfîrşitele corăbii ce călătoresc printre stele
Şi unesc oamenii în flori de iubire,
Reprezintă doar o zi din viaţa Celui Veşnic.
Chiar dacă crezi că o zi ţi-e tocmai de ajuns,
Să tot cuprinzi cu sufletul şi mintea
căldura inimilor unite,
Aşteaptă răsăritul şi apusul să te tot cuprindă,
Şi să te tot farmece mereu cu acea
stare de încântare şi plăcere lină
ce doar oamenilor tihniţi de prea multul
iubirii din ei le e dată,
ce-o creează zilnic din petale de lumină
în furnalul sufletului lor intim,
ce-o dăruie aceluia care o cere şi are nevoie de ea,
ce-o păstrază mereu într-un lăcaş al nemuririi
pentru că există acel lăcaş, acea nemurire, acei oameni,
ce-o trăiesc tot timpul pentru că
timpul e doar o infinitezimală variabilă din ei.
Pe cînd iubirea?
