Am pornit pe un drum obişnuit spre casă,
La fiecare staţie era un zâmbet ce mă aştepta
şi un rânjet ce mă devora.
La prima staţie am vrut să mănânc îngheţată,
Şi Mama mi-a spus că e prea rece pentru mine.
N-am ascultat-o şi am răcit.
Am mers mai departe.
La următoarea staţie am coborât să desenez un cal,
Dar creta nu mi-a fost de ajuns, era prea alb.
În staţia a treia am întrebat-o pe Mama
dacă e bine să cobor.
Mama a zis nu, dar eu am coborât
şi am văzut murind un om.
În staţia a patra n-am vrut să mai cobor
Iar Mama mi-a spus: coboară şi caută-te.
Nu am găsit nimic în staţie. Era pustiu.
În staţia a cincea am fost nevoit să cobor
Mi-era foame.
Când am ajuns la penultima staţie
am văzut un om rănit cu crucea-n spate
şi Mama plângea.
De ce plângi Mamă?
Din iubire.
În staţia a şaptea am răsuflat uşurat:
drumul se terminase.
Dar Mama mi-a spus:
de-abia acum începe şi n-are capăt.
