Câtă recunoştintă îi port Divinului
Că mi-a deschis calea
Spre lumea plină de iubire,
Şi-mi străbat destinul
Cu pas umil abia şoptit
Pentru a nu-I tulbura CREAŢIA.
Graţie divină, năzuinţă umană,
Copleşitoare dorinţă de ultimă cale,
Iubire zeiască ce vrea să inunde
Existenţa fiinţei în sferele sale,
Superbă plutire în care ILUZIA,
Ce a fost suport al trăirii in forme,
Dizolvă în totul CREAŢIA,
Ce nu mai separă nimic de nimic.
Ce magie, ce forţă, ce dar omenesc,
Ce cale, ce vrajă, ce stare creează
CUVÂNTUL rostit din simţire profundă,
Din iubire divină în plan pământesc.
Nu pot să cred că nu vom fi UNUL,
Nu pot să cred că vom rămâne DOI,
Nu pot să cred că nu percepem TREI,
Nu pot să nu cred în abandonul
“Iluziei” si vom fi TOTUL.
