Pe coviltir de fum, hotar de gânduri, stare de nimic

Se-aud doar sunete primare, legate-n noduri sfinte,

Prin acelaşi somn, pustiuri ale minţii

Vorbesc fără de noimă şi de cald, cerurilor de ceară, cad,

O vorba mai puţin, un ton, silabă aproape mută,

                şi totusi mai sublim...

 

Mai multe zâmbete, inimi înalţate, vădesc a nopţilor tăcere

În pânze parfumate se ascund zeiţe, iar veşnice orbecăiri

Prin locuri negre, ude, sunt luate suveniruri în crudul efemer,

Dar dacă te întorci copil, departe vei ajunge, pe rosturi pure, sacre,

În flăcări vii cu fericiri atinse şi zâmbet lung, în ochi lucind a nemurire, şi totuşi... mai sublim...

 

Fior de lotus, pom al năzuinţei de demult,

Se adâncesc cărări de adevăr, în fiecare rugă,

Un fir de aur ţine iubirea pe Pământ, în aur neatins, Divin,

Se împletesc mereu cu cer şi cu pământ, în zbor de sfânt, fâşii de orizont,

Se nasc oceane de lumină, oceane vii în lauri fără gând, arzând... dar mai sublim...

 

Prin foşnete de raze nevăzute, trec totodata şi tăceri de suflet şi suflete în Paradis...

E-un vis imens, năucitor, profund închis în fiecare viaţă,

Şi multe zboruri cad fără să ştiu, peste un şir neîntrerupt de vieţi,

Dar fără să zbori n-ajungi să cazi, fără să cazi n-ajungi sa te ridici,

Intre baston şi bumerang, trec paşi mărunţi, grei, dar subtili, până te umpli de un Univers,

                şi totuşi... mai sublim...