Simt sufletul cum prin adâncul din mine curge, ca un râu
Ce-şi mână turburele-i ape spre-o neştiută mare moartă,
Când prin deşerturi blestemate şi când prin holde mari de grâu,
Închis în albia vieţii, încolăcită ca o toartă.
Cu vaduri largi şi limpezişuri lin revărsate peste prund
Să-l poată trece orişicine, în toată voia, cu piciorul,
Sau cu vultori nebănuite şi ochiuri repezi, fără fund,
E-atât de îngheţat pe-alocuri că nu-l poţi sparge cu toporul.
Departe, la o cotitură, un înainte-mergător,
Cu mâna dreaptă ridicată în semn de mistică minune,
Veghează tainic peste ape şi ochiul lui fulgerător
Străluminează mâlul negru, înseamnă aurul şi spune:
„Nu ştiu în piscul sterp de und’ ţâşneşti, nici cine te-a suit,
Nici cine-alături cu scânteia te-a pus în cremenea pustie,
Şi-apoi te stoarce şi te-mpinge pe praguri, nezăgăzuit,
Ca iar prin şesuri să te-nalţe în munţi, aşa de-o veşnicie...”
„Nu-ntreb ce ţări vei mai străbate călătorind astfel mereu,
Nu-ţi număr morile pe ţărmuri şi dacă moartea e aproape,
Dar, suflete, tu azi eşti râul în care-un fiu de Dumnezeu
Va coborî să se boteze şi, gol, sălăşui-va-n ape !”
