Suflete,-n faţa ta-ngenunchi:
Urci din lut coloana gânditoare,
Mii de rădăcini şi-un singur trunchi
Pentru-a lumii sevă călătoare.
Tu, ce-ţi porţi tumulturile sus,
Mândrele mânii aeriane
Unic ostrov în văzduhuri pus
Aripilor ostenite de noiane.
Şi ridici minunea la zenit,
Subterane, negre reverii
Să-ţi prefacă lemnu-n florării,
Leagăn pentru cerul adormit.
Cel mai mare, limpede rod,
Dăruie-l acelui ce se suie
În a foilor cerească cetăţuie
Unde-ai prins azurul în năvod,
Unde n-ajung piatră, nici braţ bont,
Peste vastul vânt zvârlit avuzuri,
Să culeagă-naltele azururi
Ochi zămislitori de orizont.
Exilatul fruct biruitor,
Vârful slavei neatins îl ţine,
Dar sămânţa încă grea de sine
Cade-n trist pământ interior.
