Am migălit mereu să-mi fac o lume,
Dar nu m-am înjosit ca Prometeu,
Spre-a-nsufleţi plămada mea de hume,
Să fur din cer un foc ce nu-i al meu.
Ci, nencetat ciocnindu-mă pe mine,
M-am străduit să scapăr singur eu.
N-am izbutit... Şi poate e mai bine.
Nu sunt destul de rece şi-mpăcat,
Ciudoasa râvnă încă mă mai ţine.
Aş vrea scânteia, licăru-nfocat,
Când va ţâşni din suflet să răsară,
Să nu m-aprind ca un păiş uscat.
Să pot purta în mine jar şi pară,
Nemistuit de propriul meu foc,
Să lumineaz şi-n mine şi afară,
Să nu fiu mie însumi obroc.
Când vulturul trimis să mă sfâşie
Va tăbărî cu groaznicul său cioc
Din inima-mi să rupă o fâşie,
Să-şi vadă pliscul negru luminat,
Şi-aprins pe loc de-atâta bucurie,
Să ducă-n ceruri taina ce-a aflat !
